Despre "Iată-ne aici"


Când aveam vreo 13 ani, părinții mei au fost la un pas de divorț. Sunt sigură că multe familii au trecut pe aici, fără s-o spună așa, cu subiect și predicat. Pe vremea alor mei, divorțul era încă ceva tabu (și poate încă este).


Căsnicia lor a fost un dans pe sârmă, o plutire fragilă, pusă constant în pericol de lipsa banilor, lipsa comunicării și lipsa încrederii. Dar cumva s-au ținut unul de altul, găsind ancore în cafeaua de dimineață citind amândoi același ziar, în umorul inepuizabil al tatălui meu sau în calmul imperturbabil al mamei.


Dar, în vara aia au atins o limită. Captivi fiecare în scenariul lui, zbătându-se să se facă înțeleși, acceptați, iubiți. Se pedepseau unul pe celălalt cu revolta omului care nu știe cum și deci nu poate să schimbe nimic. Strigăte izbite de un zid al tăcerii. Răspunsuri monosilabice ce ascundeau un torent de emoții. Doi oameni vorbind limbi diferite, încercând să trăiască unul lângă celălalt, ne-dându-și voie.


Atunci el a plecat.

De ceva vreme își făcuse o prietenă online, o tipă care prin volubilitatea și deschiderea ei, era diametral opusă mamei mele. Mama, care în tăcere și cu eforturi supra-omenești ținea cumva pe linia de plutire o viață scăpată de sub control.


Până în ziua de azi nu știu cum a justificat tata această plecare, dar nu mă miră c-a făcut-o; el era genul de om care-ar fi vândut cu succes frigidere la Polul Nord. Astfel că și-a planificat o vizită în alt oraș unde urma să se întâlnească cu această tipă.


Partea asta am aflat-o mulți ani mai târziu, dar se pare că mama i-a pregătit omului ăstuia bagajul, călcându-i și împachetându-i câteva cămăși, ca o soție credincioasă ce era. Mi-a spus că i s-a părut un act de demnitate că alegea să nu se răzbune pe el atunci. Că felul în care acest om se prezenta în lume era responsabilitatea ei și că era inadmisibil să-l lase să meargă cu cămășile necălcate, chiar dacă urma să meargă în patul altei femei.


Sunt în continuare absolut contrariată de gestul ăsta - iată c-am și scris un cântec care începe fix cu acele cămăși. Nu știu unde să-l încadrez. Demnitate sau negare? Păstrarea aparențelor cu orice preț, chiar și în fața acelei alte femei? Sau respect de sine pentru că nu s-a lăsat pradă tentației de a-l umili, de a-l abandona așa cum o abandona el? Oare așa îi arăta că ea era, cu toată tăcerea, austeritatea și opresiva ei bună-creștere, în esență, un om mai bun decât el? El, muzicianul, intelectualul, fermecătorul megaloman care arunca în aer totul dintr-o dată.


Câteva zile mai târziu, s-a întors. Nu știu dacă nu i-a ieșit combinația și tipa n-a mai fost interesată, sau dacă și-a dat el seama ce-a făcut și-a bătut în retragere. Cert e că a venit acasă.

Au urmat săptămâni întregi de negociere, de comunicare. Au vorbit mai mult atunci decât o făcuseră vreodată în toată relația lor. Plecarea lui i-a arătat mamei că va fi nevoie se descurce singură și probabil și-a dat seama că, de fapt, făcea asta deja de ani de zile. Astfel a găsit curaj și pentru prima dată în căsnicia lor, până atunci dominată de toanele și dorințele lui, mama avea ceva de zis. Și a zis, totul. În acele săptămâni s-au despărțit și s-au împăcat de zeci de ori. Seara își spuneau că la prima oră merg la notar să facă actele, iar dimineața, la ceașca de cafea, își mai dădeau o șansă.


Îmi dau seama că l-am pictat pe tata în culori tare sumbre. Adevărul e că era un om extrem de iubitor, incredibil de amuzant și prezent, poate prea inteligent pentru binele lui, și uneori absolut confuz despre rolul lui în propria viață. Iubea complet, cu toată ființa, iar tăcerea, teama, nesiguranța și prea-buna-creștere a soției lui l-a încuiat, puțin câte puțin într-o închisoare a frustrării. Cu asta, el a făcut ce a știut. Să pedepsească și apoi să fugă.


Oamenii ăștia doi au reușit să-și regăsească drumul unul spre celălalt și uitându-mă înapoi, știu că ăla a fost momentul lor de cotitură. Au transformat o căsnicie tensionată, nefericită și absolut comună generației lor, într-una funcțională, bazată pe compasiune și respect. Nu s-a întâmplat peste noapte, evident, dar acea ruptură i-a făcut sinceri. Și-au asumat că nu mai e loc de întoarcere și au spus, pentru prima oară în mai bine de 16 ani de căsnicie, adevărul.


I-am pierdut pe amândoi, întâi pe tata, în 2008 și, la începutul acestui an, pe mama. Mă bazez deci, pe amintirile mele pentru această poveste. M-au învățat că e infinit mai important să fii sincer decât să fii comod. Că nu trebuie să pedepsești pe nimeni pentru propria ta suferință. Că nu trebuie să taci când ai ceva de zis. Și că sunt momente care schimbă totul și nu în felul în care te aștepți.


Am scris "Iată-ne aici" despre momentul ăsta care le-a marcat atât de profund viața, și implicit au transformat-o pe a mea. În videoclip am dus lucrurile mai departe, din perspectiva confruntării cu tine însuți și cu lucrurile de care te temi cel mai tare. Sunt sigură că voi mai trăi momente de "iată-mă aici" poate la fel de transformatoare ca cele prin care au trecut ai mei, și sper să am luciditatea să le văd pentru ceea ce sunt. Și poate, cândva, să scriu cântece despre ele.














0 comments

Recent Posts

See All