Despre contraste

(și concertul Hooverphonic de la Arenele Romane)

Marți seara am cântat la Arenele Romane, în deschiderea trupei Hooverphonic. A fost pentru prima oară când am împărțit scena nu doar cu o trupa atât de mare, dar cu una care m-a influențat enorm în anii mei de formare. Soundul lor puternic și cumva delicat, plutitor, mi s-a părut întotdeauna super bine echilibrat iar contrastul dintre bassul ăla omniprezent și vocea suavă mă topește.

Adică, în alte cuvinte, îmi plac mult Hooverphonic.

Dar nu despre asta e postarea de azi.

#contraste

Ultimele luni au fost marcate de schimbări în tribul nostru iar acum ne recalibrăm unii față de ceilalți și față de noi înșine. Schimbările astea au fost și un prilej bun de interogare: ce vrem să facem în continuare? cum arată obiectivele pe care ni le-am pus? mai sunt importante, relevante, sau trebuie să ne definim altele? Am încercat lucruri noi, ne-am pus întrebări și ne-am străduit să fim sinceri iar asta nu e niciodată ușor. Într-un cuvânt, am fost vulnerabili.

Și în timp ce, în interiorul nostru lucrurile se simțeau neclare, nesigure, în exterior, totul părea așezat la locul lui. O vară cu o traiectorie cât se poate de stabilă și sănătoasă. Un concert în deschiderea unei trupe mari, câteva festivaluri prin țară, tradiționalul concert Backyard Acoustic Season în Expirat, ceva muzică nouă și, spre toamnă-iarnă, poate chiar albumul (!!!).

Bun, și acum problema se pune așa: cum împaci infinitele întrebări din interior cu aparentele certitudini din exterior? Cum faci față nesiguranței și stângăciei din sinea ta când trebuie să arăți curaj, încredere, rezistență?

#furtunadininterior

Pe scenă îmi treceau prin cap mii de scenarii: posibil wardrobe malfunction care să ofere întregii audiențe de la Arene vizibilitate frontală la anatomia mea, și care m-ar fi împins spre auto-izolare pe termen nelimitat. Posibil malfunction tehnic, de pică toată instalația și nu se mai aude nimic. Weather malfunction: începe furtuna și pleacă toată lumea acasă, sau, și mai rău, lumea rămâne aici și noi va trebui să terminăm setul sub amenințarea electrocutării. Posibil malfunction auditiv, nu pot să-mi iau tonul și falsez monumental taman când trec prin fața scenei Alex sau Geike de la Hooverphonic. E greu de crezut câte scenarii poate un om să-și facă într-un set de 30 de minute, când mai are și de cântat pe deasupra.

Și în ciuda acestui tur de forță al anxietății mele, mă uit la filmări și la poze și par foarte zen. Același feedback l-am primit și de la prieteni: "Ai părut foarte relaxată."

Mă bucur să aflu asta, desigur. E un skill pe care-l lucrez de ani de zile, stăpânirea de sine pe scenă, deși mintea mea fuge cu 300km/oră. Dar, fiind un chronic overthinker, nu pot să nu-mi pun întrebarea:

E oare...totul, fake? Suntem oare, cu toții...fake?

#yinyang

Mă întreb totuși dacă nu cumva e nevoie fix de această nesiguranță ca să avem de unde oferi curaj și încredere? Dacă avem, de fapt, nevoie tocmai de acest echilibru precar între panică și pace ca să oferim acea energie pozitivă?

Și nu zic doar în sensul că trebuie să fi trecut prin nesiguranță ca să ai acum încredere în tine. Ci că probabil nesiguranța și încrederea co-există, în același corp, în același timp.

Asta-mi explică mai bine cum de o femeie (sau o trupă) poate fi puternică și fragilă în același timp, stabilă și plutitoare, vulnerabilă și invulnerabilă.

Până ne mai gândim la asta, iată niște fotografii de la concert, făcute de nimeni alta decât Cristina Oltean. 🖤