De ceva vreme lucrăm la noul album. Acest "lucrăm" înseamnă o mulțime de chestii, uneori complet diferite pentru fiecare om din trupă.
Poate însemna să compunem un riff de chitară care să fie exact cât trebuie de melodic și agresiv, sau să descopunem o piesă întreagă care era deja "gata" doar că, brusc, ceva nu mai sună ok.
Sau poate însemna să ne uităm pe geam, minute în șir, cu o ceașcă de cafea caldă în mână, urmărind tremurul frunzelor galbene și al ramurilor zburlite de frigul pentru care nu eram pregătiți, gândindu-ne despre ce naiba să fie următorul cântec și când mai bagă ăștia reduceri la Jysk că ne trebuie neapărat canapeaua aia de catifea verde.
Uneori însă (mai des decât am vrea), ne blocăm. Se întâmplă mai ales să scoatem tabelul cu statusul pieselor: câte sunt gata? câte sunt in progress? câte sunt neîncepute? câte trebuiau să fie gata până acum? cât timp mai avem? până când?
Cădem prin gaura de iepure. Cădem în șuvoiul de întrebări și îndoieli cu care ne luptăm, neobosiți și neputincioși în fața dorinței, nu, nevoii ca acest album să fie bun. Să fie mare, să fie important, să ne reprezinte, să fie...altfel.
Suntem muzicieni. Suntem și alte lucruri pe lângă asta, desigur, dar fiind muzicieni, avem noțiunea că trebuie să lăsăm ceva în urmă. Că toată truda asta în numele muzicii trebuie să lase un semn, trebuie să însemne ceva. Are o menire. Și cu fiecare piesă, cu fiecare album mai ales, menirea se împlinește și, deopotrivă, în mod pervers, se mută mai departe.
Suntem paralizați de această menire. E atât de mare, de necuprins încât orice efort pare prea mic, insuficient, ineficient. Avem de construit un totem imens iar noi nu avem nici măcar primul idol, nici măcar prima treaptă.
Ok, poate o avem pe prima dar ne trebuie încă atâtea...
Când stăm față în față cu menirea, nimic nu mai are sens. E normal nu? Când te confrunți cu ceva intangibil, nici nu mai încerci să atingi.
Din dorința de a face ceva măreț, ajungem să nu mai facem nimic. Prin pupila acelor ochi tăioși ai menirii, o strofă și încă două cuvinte pe o pagină sunt nimic. Un riff simplu e nimic. Un album bun, e nimic. Astfel, trec zile, săptămâni, cu noi aliniați înaintea menirii, privind spre marginea acestui zid impenetrabil al semnificației, orbiți de noi înșine.
Să fie totul sau să nu mai fie deloc.
Așa rămân cântece nescrise, și dacă ești muzician, nu există păcat mai mare decât un cântec ce a rămas nescris. Nu trebuie să fie bun, nu trebuie să fie altfel, trebuie doar să fie scris.
Mă gândesc să facem un târg. Să dăm la schimb MENIREA (vieții) pentru menirea fiecărei zile. Gen, unele zile vor fi despre odihnă și matcha latte, altele vor fi despre versuri în care ne luptăm cu nevoia de ne face invulnerabili, pierzându-ne astfel de tot curajul de a fi sinceri. Altele vor fi despre piese pop, head-bangers care să facă mulțimea să cânte și să se miște cu noi, altele despre teme de bass, sensibile și nuanțate, melancolie la 80Hz.
Alte zile vor fi despre canapele verzi de catifea și spații de închiriat - cum sunt aceste zile în care muncim să punem pe picioare un nou spațiu de lucru în care să ne putem bloca liniștiți în menire și semnificații.
Dar, pentru că suntem muzicieni, știm că mai devreme sau mai târziu, menirea unei zile va fi muzica. Și adunând multe astfel de zile, vom avea un album.
Nu dintr-o dată, ci zi după zi.
Nu poți avea totul. Nu poți construi totemul holbându-te la locul unde ar trebui să fie. Nu poți atinge menirea vieții.
Menirea vieții e o poveste. Și nici măcar una adevărată, căci cele adevărate sunt dezordonate și confuze, asimetrice și enervante. Asta e o poveste pe care-am șmirgheluit-o bine, am curățat-o de haos și dezordine, am șlefuit-o până ce-a ajuns fină ca un bibelou și-am pus-o în vitrină ca s-o privim cu admirație de la distanță în timp ce ea îmbătrânește, adună praf și nu face nimic.
Menirea vieții nu există. Există, însă, fiecare zi. Azi despre ce e?