[m]others - Sprijin

#mame


În Ianuarie 2021, primesc un telefon de la Alexandra Bălășoiu, coregrafă și dansatoare cu care am colaborat în trecut la două videoclipuri Rockabella (Motionless și Steagul Alb), care-mi propune un proiect de rezidență artistică dedicat mamelor-artist.


Ideea proiectului, pe care Alexandra o hrănește de mulți ani, era să creeze un context în care copiii fac parte din colectivul în care mamele lor lucrează și se exprimă. De asemenea, proiectul urma să aducă împreună femei din diverse sfere artistice (dans, muzică, cinematografie, pictură) care să descopere împreună esența experienței de a fi mamă și creator în același timp.


Proiectul a rezultat nu numai într-un spectacol performativ de dans, sound design și muzică live, o expoziție de pictură, un film-documentar și multe alte idei de proiecte pentru viitor, ci mai ales într-un colectiv de femei care și-au găsit una în cealaltă curajul de a fi vulnerabile, îndrăznețe și creative, de se iubi și accepta una pe cealaltă fără teamă și fără judecată.


Mai jos sunt câteva gânduri surprinse în timpul unui atelier de mișcare organizat de Valentina de Piante Niculae. Atelierele ei au stat la baza spectacolului performativ pe care-l vom prezenta pe 25 Septembrie la Arcub.


#sprijin


Se ciocnesc unele de celelalte cu furie și tandrețe simultane. O fugă încrâncenată una spre cealaltă, un salt animalic, iar în punctul de maximă apropiere, mângâierea blândă pe creștet, călcâiul prins în palmă.


Strigă, icnesc, pulsează. Se izbesc una de cealaltă, se sprijină și se dezechilibrează. Se apropie, se îmbrățișează și se desprind în explozii de mușchi întinși, tălpi goale și păr desprins.



Unii oameni au aceasta putere de a nu în fi în mintea lor tot timpul.

Unii oameni trăiesc în corpul lor, și mișcându-se, lasă liberă materia în și în jurul lor.

Pulsează, vibrează, scutură, împing și trag, lovesc și îmbrățișează. Descriu cu corpul ce nu pot explica în cuvinte.


Libertate asta e înfricoșătoare. Mișcarea asta a proto-omului care face, nu spune că face. Tremură mușchi și ligamente și oase și piele. Chipuri tensionate, constelații de expresii, ciocnire și dezamorsare.


Voci, dar nu voci, sunete nu voci. Vociferări. Corzi vocale care vibrează sub presiunea unui aer împins, unei diafragme contractate în spiritul lui fă acum și aflăm noi ce înseamnă mai încolo.


Oare asta înseamnă să fii mamă pentru cineva?

Să faci loc și să lași loc. Să arăți ce înseamnă curajul dar să ocrotești de la distanță. Să arăți ce înseamnă abandonul dar să nu abandonezi niciodată.

Înseamnă să fii punctul de sprijin?


Sprijin care nu înseamnă doar trunchiul solid de care îți legi hamacul ci vântul care-l leagănă. Sprijinul care înseamnă acea graniță invizibilă ce definește spațiul și legile fizicii, ce ne ține vii și sănătoși la cap.


Să fii mamă înseamnă să construiești un adăpost și apoi să privești cum pruncul îl dărâmă.


Sprinjin. Un piept lângă pieptul zguduit de plâns. Un genunchi pe care să pui capul, un braț întins pe care să te ridici. Un strigăt care alungă fantomele, un călcâi prins în palmă.


Foto credit: Alina Ușurelu


0 comments