de Teodora Moroșanu
Țin minte că eram închisă într-o sală de ședință, undeva la periferia orașului, într-un imens acvariu de oțel și sticlă, după un meeting lung pe subiecte cu care mă prefăceam de ceva vreme că am ceva în comun. Aveam un New Document alb în față cu băruța aia clipindu-mi iritată în ochi.
Aveam ideea
Îmi explodase de câteva zile în creier, într-o constelație bizară, așa cum de altfel îmi vin toate ideile în care cred cu adevărat:
Un monolog superb din The Green Mile (pe care vi-l recomand maxim), secțiuni șifonate dintr-un articol despre procesul prin care trece corpul în momentul morții, șocul - avut deasupra unei cești prea scumpe de cafea de la automat - de a înțelege brusc că iubesc pe cineva mai mult decât pe mine însămi și amprentele de neșters ale unui doliu ce nu fusese, și probabil încă nu a fost, trăit până la capăt.
Din toate aceste bucăți de viață s-a format ideea.
Dar, din nou, ca toate ideile în care cred cu adevărat, părea imposibil de explicat în două strofe și-un refren.
“Nu înțeleg”
Poate cele mai frustrante două cuvinte auzite vreodată.
Variante peste variante de versuri, trimise cu înfrigurare la citit (gata, asta e, n-are cum să nu-i placă) returnate cu același “nu înțeleg”.
Rânduri întregi de explicații urmate de:
“ce anume nu înțelegi?”
”nu înțeleg ce vrei să spui”
Apoi, altă explozie…
Nu explica…arată!
Vreau să simți nu să îți închipui că simți
Vreau să trăiești cu mine, tu cel sau cea care asculți muzica noastră. Nu vreau sa îți imaginezi, nu vreau să te gândești la cum ar fi. Vreau să simți.
Știu, unele lucruri nu vrem să le simțim. Petrecem ani ne-vorbind și ne-simțind și ne-privindu-ne în ochi. Nu sunt complet dusă, nu vreau să simți mereu, nu vreau să simți totul, tot timpul.
Dar sunt momente în care lucrurile se așază într-o anumită ordine, ceva în tine ți-o cere și apeși play.
Atunci nu vreau să ne prefacem, atunci vreau să simțim.
7 Minute este despre două lucruri
Despre moarte, da, absolut. Dar în egală măsura, egală! despre iubire.
Și cum ele nu se anulează una pe alta.
M-am așezat să scriu acest post crezând că va fi o explorare a lui 7 Minute, explicându-i ideea în amănunt, ridicând cortina unui proces lung și complicat de a trăi și uita și retrăi.
Dar scriindu-l, mi-am dat seama ce inutil ar fi asta. Pentru că nu e nimic spectaculos să trăiești și să uiți dar să rămână acolo. O facem cu toții.
Ce e spectaculos e că tu apeși play, și cumva, simțim amandoi același lucru.
Spectaculos e să călătorești în timp, așa, prin muzică și versuri.