La început de septembrie a avut loc conferința Mastering the Music Business și pe lângă concertul nostru din Showcase, eu și Andrei am fost invitați să participăm la două panel-uri de discuție, ambele pe subiecte super interesante care ne-au pus pe gânduri.
Am ales o industrie care proliferează în instabilitate și în care competiția este combustibilul principal al progresului, oricât de fragil și costisitor ar fi el.
Să rămâi sănătos la cap e ușor nerealist și pentru cei mai robuști dintre noi, darămite pentru ăia sensibili, anxioși și profund complexați (adică mai toți).
Bun și ce facem?
Pentru moment, încercăm să vorbim deschis, măcar noi între noi, ăștia mici și ăștia medii (wink Lunaticii) despre niște cutume ale lumii noastre, despre cum trebuie să spargem matrița asta a comparațiilor și frustrărilor. Hai să înțelegem că succesul altora nu e eșecul nostru, că atunci când unul din noi (căci suntem cu toții din același trib) are succes, trebuie aplaudat. Iar noi, care suntem încă pe drum, băgăm combustibil și-i dăm înainte.
Am auzit de multe ori - chiar dacă nu adresată mie - întrebarea: ce-ar trebui să facă un artist tânăr ca să aibă succes în muzică. Eu cred că e o întrebare sortită eșecului - ajungem și la eșec, imediat.
E ca și cum ai întreba: ce ingrediente i-ar trebui unui bucătar ca să facă cea mai bună mâncare din lume?
What the f*ck e cea mai bună mâncare din lume? Pentru cine? Pentru mine înseamnă orice cu avocado și coriandru. Dar pentru mama, coriandru e kryptonită, literalmente fuge din bucătărie.
Deci înainte de a ne întreba ce trebuie să facem pentru a avea succes, trebuie să aflăm ce înseamnă succesul pentru noi.
Asta nu e ușor de făcut pentru că suntem influențați de tot felul de “povești de succes” care ambalează ideea asta în ceva standard, repetabil, ceva ce merge la toată lumea, ceva ce se poate vinde ușor. Cam ca burgerul de la McDonalds. Nu chiar gourmet, nici chiar sănătos, dar just look at the numbers.
Încetez cu analogiile despre mâncare și spun doar că ne-ar face bine la cap să ne gândim la motivul pentru care ne-am apucat de muzică în primul rând.
Și să vedem dacă nu cumva ne-am transformat deja în persoana pe care o visam când eram mici. Dacă nu cumva ne trăim deja succesul și poate că de aici încolo, o călătorie spre a fi și...fericiți?
Am citit undeva o chestie: singurele două persoane pe care trebuie să le impresionezi sunt “tu la 5 ani” și “tu la 85 de ani”. Știu sigur că “eu de la 5 ani” ar fi super încântată de mine de azi. Acum lucrez la “eu la 85”.
Am povestit în panelul de la MMB despre o conversație cu un prieten care, știindu-mă de mulți ani, m-a întrebat la un moment dat:
“Dacă tot încerci de atâția ani și vezi că nu merge, vezi că tot n-ai success, de ce te mai chinui?”
M-am revoltat, evident, întrebându-mă, de câtă vreme se ține omul ăsta să-mi zică asta, apoi realizând că e posibil ca mulți dintre prietenii mei să mă considere o ratată și apoi, evident, întrebându-mă dacă nu cumva au dreptate.
După ceva vreme, când mi s-au mai așezat gândurile în cap mi-am dat seama că omul compară mere cu vopseluri lavabile. Ce vede el ca fiind succes n-are absolut nicio gară cu ceea ce-mi doresc eu să fac. Nu mă pot lăsa demoralizată de întrebarea lui sau chiar de părerea acelor oameni care mă consideră o ratată, un pierde-vară, o visătoare, doar pentru că nu mă văd săptămânal la Antena 3 sau că nu-mi aud melismele pe Zu.
Eu sunt coriandru și lor nu le place guacamole și asta e ok.
Comentários