Cândva prin Iulie, eu și Cristina beam o cafea în fața unui mic coffee shop pe lângă Obor și plănuiam concertul și expoziția de sculptură Corp Străin.
Cu agenda deschisă în față și cafeaua fierbinte în mână (deși afară erau cel puțin 35 de grade) am deviat complet de la planificarea concertului și am început să visăm cu ochii deschiși la un loc în care să putem face orice ne trece prin cap...să facem poze, să scriem cântece, să fim împreună cu ai noștri. Până atunci, amândouă eram nomade, lucrând pe unde apucam și ne doream un loc al nostru. Un spațiu hybird, studio foto și audio, un loc în care să facem artă.
Ne-am dezmeticit, am terminat cafeaua și ne-am urcat fiecare în Uber-ul ei să mergem acasă.
De atunci am întors ideea pe toate părțile, ne-am gândit și răzgândit de zeci de ori patinând între "Da, trebuie să facem asta, avem nevoie de locul ăsta, mai ales acum!" și "Nu, e doar un moft, e cel mai stupid lucru pe care l-am putea face în perioada asta."
Am scanat zeci de apartamente online, am văzut multe și pe viu și am ajuns foarte aproape să închiriem un spațiu într-un hostel în Piața Sf. Ștefan - un loc care Cristinei i se părea predestinat.
Când era la liceu în Cluj, a citit o carte în care o tipă povestea super-mișto despre zona Sfântul Ștefan din București. Descrierea a făcut-o pe Cristina să-și dorească să locuiască în București. Astfel un studio foto în Sf. Ștefan era o simetrie dintr-aia!
N-a fost să fie (în totalitate, căci Ciubușorul nostru este doar la câteva străzi distanță). Locul cerea o invesiție enormă și nu justifica efortul.
Au urmat alte zile de căutat, gândit și răzgândit, calcule și predicții.
Până într-o zi când, din mașină, Moro vede un afiș pe o clădire de pe Negustori, cu spații de închiriat. Am sunat și cineva ne-a arătat chiar atunci câteva camere.
O sală mare, un perete întreg de geamuri, o mochetă gri pe jos, tavan înalt de 3 metri, etajul 5, spre nord.
Am plecat de acolo profund neimpresionată și iritată la maxim de cât entuziasm arăta Moro pentru acel "spațiu de birouri". Am muncit prea multă vreme în spații de birouri ca să mă întorc la așa ceva. No way! Eu vreau un loc romantic, într-o casă veche, cu personalitate, într-o zonă superbă, vreau cafenele și restaurante în jur, poate chiar o mică terasă unde să agăț lumini și să beau un pahar cu vin seara.
Eu voiam un board de Pinterest și omul meu îmi oferea 56mp cu pereți albi, mochetă gri și toaletă comună.
Mi s-a explicat cu răbdare și minuțiozitate ce avantaje ne oferă spațiul, cum poate fi tratat acustic, cum poate fi separat ca să creăm spații distincte pentru mine și Cristina, cum e într-o locație perfectă, cum avem lift și curte în care să lăsăm mașina cât descărcăm scule.
Cireașa de pe tortul imobiliar a fost reacția Cristinei. Pentru studio, ea-și dorea un spațiu mare, înalt, ca o hală, dar care să aibă multă lumină naturală și să fie în centrul orașului. Pentru ea, era perfect!
N-aveam cum să câștig. Trebuia să accept spațiul și să facem cumva să nu mai fie așa steril.
Multe share-uri de poze de pe Pinterest mai târziu, multe ore de scanat pe OLX și Facebook Marketplace și grupuri de donații, multe calcule mai târziu, eu și Cristina, în Dedeman alegem nuanța pentru pereți - un gri-verde închis, foarte închis, cel mai închis, gen negru.
Au urmat zile de bricolat, cărat cutii, înrămat fotografii și învârtit la imbușii de la Ikea. Au venit pe rând șemineul, canapeaua de catifea verde, masa de make-up, perna cu buze și pernele cu paiete aurii. Mai avem semnul din neon și tratamentul acustic.
Dincolo de nebunia pregătirilor și a decoratului, să vezi cum un loc complet gol devine prinde forma viselor tale e magic. Să ai refugiul tău creativ, locul de râs și plâns și băut cafea și aprins lumânări parfumate, locul în care e muzică mereu dar e liniște când trebuie, e un miracol.
Când scriu un cântec sau pictez un tablou mă transport în altă lume și am nevoie să las un pic zi-de-zi-ul în urmă. Locul ăsta e țara minunilor, țara din spatele oglinzii, e refugiul meu...anonim.
Ne-am tot gândit că locului ăstuia îi trebuie un nume. Momentan, îi spunem "Ciubușor". Trebuia să fie "Cuibușor" (da, știu, cringe!) dar când am creat grupul de WhatsApp am făcut un typo și așa a rămas. Mie, evident, îmi displace numele.
Așa că, următorul pas în povestea locului nostru e să-i găsim un nume. O să fie interesant...