Rockabella.png

Invulnerabili: Cântecul, povestea.

Dă-ți voie să nu fie totul bine


Am scris "Invulnerabili" într-o perioadă în care am decis să nu mai răspund întrebării "ce faci" cu "bine", decât dacă e adevărat. Ok, sună puțin încurcată treaba asta așa c-o să-ncerc s-o descurc.

În 2020, chiar la începutul pandemiei, mama mea a primit diagnosticul de cancer ovarian stadiul IV. Ne-a fugit pământul de sub picioare și ne-am trezit aruncați într-un joc haotic al așteptării și nesiguranței. A fost o călătorie întreagă, poate cea mai întunecată din viața mea, pe care nu știu când și dacă voi avea puterea s-o povestesc. Cert e că între 2020 și 2021, pandemia a fost cea mai mică problemă a noastră.


Relația mea cu mama a fost specială. Nu știu cum sunt relațiile altor fiice cu mamele lor, eu n-am avut-o decât pe a mea, dar pe mine m-a construit omul ăsta și m-a iubit cu toată ființa ei, fie c-a știut-o sau nu, fie c-a arătat-o sau nu. Acum, când între noi e cea mai mare distanță, n-am nicio îndoială despre iubirea ei.


În perioada asta, eram întrebată foarte des ce fac. De fapt, întrebarea era acest "cum ești" care e cumva mai intruziv decât "ce faci". Iar răspunsul era, mereu instinctivul "bine". Un "bine" care nu era adevărat. Spus poate ca să nu dau prea multe detalii, căci lumea nu vrea să audă de lucruri nasoale, sau poate ca să încurajez omul care mă întreba, să-l asigur că totul va fi ok până la urmă. Sau poate să mă încurajez pe mine. Indiferent de motivul pentru care-l spuneam, "bine" era o minciună. Iar dacă vreodată ajungeam să spun adevărul, mă scuzam imediat c-am zis prea mult, c-am întristat, c-am încărcat pe alții cu problemele mele.


Într-o astfel de discuție cineva mi-a zis că n-am de ce să-mi cer scuze. M-a întrebat despre cum stau lucrurile și aștepta un răspuns adevărat.


Adevărat?


Ce înseamnă adevărat? Adică totul? Adică toată tristețea și nesiguranța și neputința? Adică micile sclipiri de speranță care par acum, privind în urmă, atât de naive? Adică fluviile de cuvinte prin care căutam cu disperare o explicație, o simetrie, o predicție. Adică furia și nedreptatea și absurdul și chinul de a nu putea da vina pe nimeni? Cum să spunem totul? Cum să dăm altcuiva atâta de cărat?


Vulnerabil / Invulnerabil


Cu toții suntem vulnerabili. Să fii viu înseamnă să fii vulnerabil. Să ai relații cu oameni, să iubești? Oh, uau! Nimic nu-ți arată punctele slabe mai clar ca dragostea. Creștem cu ideea că să fim vulnerabili înseamnă să fim slabi. Că lumea are ceva cu noi și dacă le dăm voie, oamenii or să ne facă rău. Ne petrecem viața ridicând ziduri care să ne protejeze. Ne petrecem viața încercând să devenim invulnerabili.

La ce bun un om invulnerabil dar singur? Pe cine ajută această super-putere?


Gândindu-mă la invitația prietenului meu, de a răspunde sincer, am simțit că nu voi putea să găsesc niciodată puterea dacă nu privesc lucrurile în ochi. Nu eram bine, cum să fiu bine? Sufeream, eram pierdută și neputincioasă. Și aveam nevoie de ajutor. Iar prin falsa mea invulnerabilitate, prin negânditul "bine", îmi adânceam neputința. Abia când am început să răspund sincer, recunoscând că sunt vulnerabilă, rănită și că am nevoie de ajutor, am găsit putere.


Cred că aici stă adevăratul curaj. Să te arăți, să fii sincer, să accepți că ești vulnerabil. Asta e ce căutăm unii la ceilalți, acel indiciu că tu ești ca mine și că nu suntem singuri. Acolo stă adevărata putere.


N-am vrut să scriu un cântec trist, deși s-a născut în poate cea mai tristă perioadă a vieții mele. Am vrut un cântec care să mă ridice de jos dar care să-mi dea voie să nu fie totul bine. Am vrut curaj așa că am cântat despre curaj.





Mai e ceva de construit


Să vorbești despre vulnerabilitate e greu. Așa că, pentru clipul Invulnerabili am vrut să nu vorbim. În schimb am vrut să ne jucăm. În joacă suntem atrași instinctiv spre creație și în acel simplu act de a desena, picta, dansa sau scrie, ne arătăm cu adevărat. Când privești desenul unui copil, vezi cum vede el lumea. Astfel, prin arta pe care o creăm putem lăsa oamenii să vadă lumea prin ochii noștri.


Videoclipul a fost o invitație la joacă și la creativitate. Ne-am chemat prietenii în studio, le-am pus piesa pe repeat și i-am lăsat să aleagă o formă de arta/joacă prin care să arate ce simt când ascultă. Experiența a fost incredibilă de ambele părți. Am aflat că semănăm unii cu ceilalți mai mult decât ne imaginăm: desenăm ca să ne concentrăm gândurile, suntem atrași de textura lutului între degete pentru că ne transformă în copii, trudim peste construcții din hârtie și sperăm să stea în picioare sau să zboare. Am mai aflat că dacă avem puțină răbdare, disconfortul de a fi priviți, de a “trebui” să facem ceva, dispare. Atunci instinctele noastre ne poartă spre joacă, spre artă, spre exprimare.


Suntem recunoscători tuturor oamenilor care au luat parte la micul nostru experiment și sperăm ca oricine privește videoclipul să se simtă inspirat să creeze ceva.




Mulțumiri: Dan Byron, Doru Trăscău, Cornel Ilie, Răzvan Patachi, Raisa Beicu, Anca Ghinea, Năluca, Gospo, Cosmin Sipoș, Kirk, Denis Bolborea, Alex Petcu, Andrei Zamfir, Crina Cristescu, Cristina Ispas, Loredana Larionescu, Ana Crăciun Lambru, Corina Dumitrescu, Victoria Radu, Gospo, Liviu Romanescu, Denisa Nicolae, Dorina Constantin.


Imagine: Cristina Oltean Montaj și colorizare: Răzvan Ilinca


Videoclipul a fost realizat cu sprijinul: Overground Music și Zeedo.ro

0 comments

Recent Posts

See All